Quanto segue è stato inviato, nel luglio del 2004, sul forum in lingua corsa del sito www.pasqualepaoli.com, in un momento in cui i discorsi intorno al destino della Corsica e del suo idioma originario si erano fatti molto accesi e talvolta sbilanciati e sproporzionati. Sebbene il testo sia redatto in lingua corsa, bisogna tenere presente che è stato scritto da un italiano, per cui la sintassi e la terminologia, per quanto generalmente plausibili, non devono essere prese come oro colato. Malgrado leggere imprecisioni, l'uso simultaneo di termini "supranacci" (Corsica del Nord) e "suttanacci" (Corsica del Sud), mescolati senza intenzione, rende comunque l'idea della estrema varietà e incisività della lingua corsa.


U miò penseru / Il mio pensiero

O amichi cari,
v'espongu quà ciò ch'eo pensu à propositu di u prublema "a lingua corsa". Cheru scusa in anticipu pà quissu testu bellu longu è speru chì qualchidunu à truverà a pacienza (è u tempu, dinò) di fighjulallu sinu a u fondu. Sè pò nimu duvesse leghje quisse righe, amen; serà statu ellu un modu pà mette pà iscrittu e miò idee è fà eserciziu incù a lingua corsa (guastandu un pocu, cum'hè u miò solitu: scusatelu, u miò corsu-talianu :)).

Issi penseri chì si seguitanu sò u fruttu di calchì mesi trascorsi à leghje di quistioni corse (di l'usu di a lingua, ind'u specificu) in quissu forum è dinò nant'à calchì testi ch'aghju truvatu in internet, nant'à calchì libru è ascoltandu calchì trasmissione à a radio; issi penseri sò pure è sopratuttu determinati da ciò chì avete scrittu voi, o amichi, è da l'argumenti ch'avete sin'à quì trattatu, suvente incù passione è cumpetenza.

Spergu chì ciò chì voghju dì serà capitu è ùn serà ellu fraintesu. Ùn voghju parlà né nazionalismu nè d'irredentismu è mancu d'antre amenità di quissu genere, ancu s'eo vecu chì certi argumenti, incù finuzzarie, vultano à fassi strada in quissu forum. Ella a Corsica hè francese è, s'hè un ghjornu ella ùn la dovesse esse più, mi sembra ghjustu ch'ella sia solu *Corsica*. Quissa hè chjara pà tutti?

Qui eo voghju solu sprime e miò opinioni (ch'elle hànu avutu orighjne da sentimenti ingenui dinò, quissa pò l'ammettu) da è quale principià pà parlà, infine, di a Lingua Corsa e di u sò futuru.

Ci vole à dì chì à miò cunnuscenza di a Corsica è di li sò prublemi hè limitata è, à a fine di a fiera, superficiale: dunqua eo possu esse ghjuntu à conclusioni guastate. Ma quissa ùn la credu. Cum'hè, cume ùn hè, mi piaceria confruntà i miò pensieri incù quelli di voi tutti.

Innanzituttu, eccu una bella cunfessione.

U scontru cù a cultura corsa hè statu pà me daveru stunente, in listess'affari chì dev'esse statu pà tanti Taliani. In quasgi quarant'anni di u miò campà ùn m'era mai passatu pà a testa chì ind'e a Corsica omu parlasse una lingua italo-rumanza. Iè, avevu dighjà intesu parlà di quissa terra bella è sfortunata dundi u popolu, dotatu di un carattere cusì fieru è tipicamente isolanu, ùn era isso poi tantu contentu di u governu francese, ma ùn sapevu micca nunda a propositu di a identità culturale di li Corsi .

À a scola nimu s'hè mai sognatu di parlà cù a miò generazione (manc'à e precedenti è tantu menu à quisse d'oghje) di a Corsica in termini storici o geopolitici, marcandu quille particularità chì pà tanti seculi hànu issa isula accomunata à e sorti di a penisula taliana.

Eo mi credevu di avè capito u perchè: l'ultima volta chì l'Italia si hè interessata a l'isola - in l'istessu modu d'un falcu rapace - hè statu sottu u fascismu, hè dunqua chjaru (eo mi pensavu) com'è ella, l'Italia demucratica, appi preferitu sminticà certe "avventure" di li sò babboni ("avventure" mediocri è sfortunate, com'è s'ellu ùn bastasse).

Ma i conti ùn tornanu micca. Hè vera chì ind'u "ventennio fascista" l'Italia hà fattu parechje scemenze, calchì atrocità è, suvente, ella s'hè presa grandi legnate, ma di quissi fatti più o menu ne parlamu, à a scola o in antri ambiti culturali dinò (esempi: e ultime, feroci guerre colonialiste taliane in Africa, l'ingloriosa invasione di a Albania, a guerra -ahì!- à a Grecia, e spedizioni in Russia -ahì ahì!-, u sconfinamentu "oltr'alpe" versu a Francia - chì pena..). Ma di a Corsica innò, di a Corsica in Italia ùn si parla, s'hè ùn cume a meta di e vacanze estive oppure nominata à fughjina pà notiziole di cronaca... u perchè di quissu silenziu resta pà me un misterò, pò esse chì qualchidunu poderà spiegammelu. È pensà chì propriu ind'à Corsica si hè consumata una di e tragedie "eroiche" di u riscattu di l'esercitu italianu, ch'ellu s'hè battutu inseme à i Corsi contru à i nazisti à u tempu di a fine di a II Guerra Mondiale... è quissa in Italia nimu à sa (è forsa mancu in Corsica...).

 

In tutti i modi, abbastanza consapevule di a miò ignoranza, unitu à a mandria di li turisti Taliani chì ogni annu invadenu a Isula Bella, durante u passatu mese d'Agosto mi sò recatu pà a prima volta in Corsica, prontu à sbarcà... in Terra di Francia (proprio Francia "tout-court", com'e s'eo mi fussi recatu da Torino à Briançon, cità appena un po' al di là di u confine ma indubitabilmente francese); u scontru cù a realtà, assai più articulata di quillu ch'avia previstu, hè statu pà me cum'è un fulmine à celu serenu. Anzi, 'ssu hè statu un veru è propriu terramotu emotivu.

Truvammi di fronte à una cultura è à una lingua pà nunda furestere m'hà disorientatu. Riesce à cumprende e discursate di l'anziani ind'i negozietti paesani hà destatu ind'e mè un interessu profondu pà quissu popolu fratellu di cui, pà tanti anni, m'era cumpletamente sfughjita l'identità.

Incù un certu fanciulescu stupore, eu mi sò trovatu à fighjulà a carta stradale di a Corsica (quasgi ùn mi fusse mai capitatu prima!) è à legge nomi familiari, nomi chì serìa statu normale di truvà ind'à qualunque reghjone di a miò penisula; incù listessu disorientatu stupore, pà a prima volta aghju realmente "vistu" duv'è si trova, geograficamente parlendu, ella a Corsica. Hè chjaru, sinu da e scole elementari à sapevu bè a pusizione di a Corsica ma, à l'ispensata, quissa so vicinanza à e piaghje taliane è à a Sardegna m'apparìa in tuttu u so rumore di tonu, dandumi a spiegazione di ciò ch'eo vedià e sentìa. In listess'affari, a distanza geografica relativamente grande di a Corsica da a Francia mi dava ghjustificazione di astri aspetti di a Corsità.

Insomma, istu hè statu un veru traumatismu perchè quissa isula mi si hè rivelata impruvisamente, cù u amabile fascinu di a familiarità inaspettata. Una terra ch'eo aghju prestu sentitu amica.

 

A Corsica: quillu chì credevu esse un pizzucciu di Francia pura, cascatu pà chì à sà chì cataclismu ind'u Mediterraniu, ellu si rivelava incù tutta a cumplessità di e so vicende storiche è culturali.

A Corsica: un territoriu francese incù a Francia s'affatica à imponesi cume Statu perchè hà cercatu di limità l'isula à una sprissione geografica, à un semplice addendum di a Francia continentale, è l'hà trattata cum'è fuss'issa una culunia, senza pensà à a salvaguardia di a so particulare cultura (a lingua, in primis).

A Corsica: una terra sorella chì li Taliani hànu da tempu sminticatu, chì cunnoscunu solu cume destinazione turistica o cume a patria di un grande imperatore, un locu caricu di memoria è di significati prufondi ch'elli li Taliani d'oghje, troppu spessu, ùn hànu micca amparatu à capilli è à rispettalli.

 

Seguitandu 'sse cunsiderazioni m'hè saltata à li ochji una realtà ulteriore: chì l'Italia, pà i Corsi, hè divintata - da tempu - una terra straniera, addirittura più straniera di ciò chì ùn fuss'ella cumprensibile da aspettassila, visti i duiecentu anni d'appartenenza à u Statu francese.

U talianu, chì un tempu da u populu corso venìa usatu cum'è livellu "altu" di u so stessu linguaghju, hè oghje cunsideratu da parechji cum'è una lingua furestera à mò di u francese o di u spagnolu; u fattu chì, ind'a realtà, talianu e corsu sienu facilmente intercapiscitoghji (cum'elli ùn sonu micca, invece, corsu è francese, o corsu è spagnolu), ùn hè, evidentemente, capitu cum'è un segnale di a comunanza trà e dui lingue è, dunqua, trà è dui culture è, dunqua, trà i dui populi.

I Taliani sò veduti, sempre più, cum'è vicini un pocu rumorosi, tantaghjoli è spessu maleducati, chì si n'impipanu di l'anima prufonda di a Corsica è hànu interessu solu à riempie e so piaghje (è c'hè di u veru in quissu, ahimé...); ind'a peggiore di l'ipotesi, po, " 'ssi lucchesacci" vulerebberu un'improbabile annessione di a Corsica a l'Italia, magior ragione pà badalli à distanza...

Mi prudisce à dì, incù tristezza, chì quissa situazione assomiglia moltu à quilla di dui fratelli chì rifiutanu di guardassi faccia à faccia è chì niganu à pruvenienza da l'istessa mamma. Di più, populu corsu è populu talianu assumiglianu à fratelli chì ùn sanu di a recipruca esistenza (è ciò chì sanu, antri lo hànu racuntatu...). In più, sembra chì l'appi vinta l'arroganza è u desideriu di trincerassi cù posizioni estremiste è senza un'ombra di bon sensu ("Nu semu Corsi, chì c'entra l'Italia?" è, da l'antra parte: "Non capite, voi Corsi siete Italiani"). Chì tristezza. Chì tristezza, quandu un dialogu costruttivu, un interscambiu di cunnuscenze è di culture serìa invece tamantu utile à tramindui li fratelli... Fratelli chì, parlandu, si capisceghjanu, ancu s'elli sventuleghjanu bandere diffarenti.

"Noi semu Corsi, chì c'entra l'Italia?". Ghjà, a Corsica è i Corsi: suvente, "spasseghjandu" attraversu i sughjetti di quissu forum (o, di più, ind'i forum cugini), omu pò truvassi di fronte à Corsi chì di corsu hànu solu u cugnome (quand'ellu c'hè), ma chì da l'espressioni e da l'idee chì palisaghjanu à dimostranu bè d'esse ormai solu Francesi chì abitanu in Corsica.

Ùn c'hè micca nunda di male à esse Francesi, nunda di male à essene fieri è mancu à abità in Corsica, quissa pò hè chiara, ma eo mi dumandu: chì sensu hà u parlà di cultura corsa cù 'ssi "Fran-Corsi"? Torna megliu, *di chè* cultura corsa hè (o serà) pussibile parlà? È *di chè* lingua corsa si puderà discorre cù 'ssi neo-Corsi, chì ùn parlanu quasgi più a lingua di li so genitori o, quand'issa à parlanu, l'inzeppinu cù termini à a manera francese (scansandu quilli "troppu taliani") è la prununcianu incù 'na bella "r" à a parigina è cù li accenti piazzati ind'e pusizione "sbagliate"?

Inoltre, eo mi dumandu: quissa mutazione linguistica accade pà causa di unu Statu chì impone u francese cum'è lingua duminante oppure tuttu ciò accade DINÒ senza una precisa determinazione, ma solu pà opera di u populu, seguitandu un'evuluzione linguistica chì à a fine hè bella naturale?

 

Oooo... infine semu ghjunti à parlà di a lingua corsa. È di i sò problemi dinò.

È però, prima, vi tocca à ascultà 'na riflessione.

À miò esperienza di Piemuntese chì parla u sò dialettu mi porta à fà un grezu ma, credu, efficace paragone trà linguaghju piemuntese è corsu.

Una chjuca premessa. U piemuntese hè un dialettu norditalicu, omu à sa: ellu apparisce dighjà cudificatu ind'e sò linee grammaticali, funetiche è lessicali à partì da u Medievu. Cum'è li antri dialetti taliani, u piemuntese dinò si hè evulutu da u "latinu parlatu" è s'hè andatu pocu à pocu à diversificà attraversu i seculi a ringrazià u contributu di u stratu prelatinu celticu è, sopratuttu, grazie à i contributi di antre lingue (longobardu, francese è, hè chiara, talianu...). Avà, u piemuntese hè torna diffusamente parlatu ind'i paesi è ind'e cità chjuche ma, dunde l'immigrazione da e antre reghjoni d'Italia hè stata più intensa (ind'e grandi cità), a situazione hà principiatu à cambià in manera decisa.

Finu à chì u fenomenu di a immigrazione avìa statu d'eccezzione, era l'immigrante chì duvìa cunfurmassi à a lingua di u locu (pà esempiu u mio babbone, uriginariu di a Puglia, ghjuntu à Torino ind'i anni '20 di u seculu passatu, issu era un'eccezione è li hà toccatu à imparà u piemuntese pà capì e pà pudè cumunicà incù i Piemuntesi - ch'elli pà di più parlavanu u talianu pocu pocu).

Quandu l'immigrazione (particularmente à Torino, arringraziandu a FIAT) hè cresciuta, u rapportu linguisticu immigratu-piemuntese hà duvutu cambià: li immigrati sò diventati molto numerosi (più ch'è tuttu Veneti è meridiunali, cù una forte preduminanza di quissi ultimi) è hànu un pocu pà volta cominciatu à occupà posizioni mancu subordinate cum'è a u principiu (operai in fabbrica) ma, à u cuntrariu, prufundamente inserite ind'u tessutu suciale (cummercianti, impresari, medichi, avucati, ingenieri). Di fronte à 'sti "novi Piemuntesi" chì pà comunicà usanu sustanzialmente u talianu (è micca u so dialettu, ch'elli pà primi 'ssu lu cunsideravanu, à tortu o à raghjò, cum'è eredità di un passatu poveru à sminticà è à fà sminticà), di fronte à quisti, dicevu, u Piemuntese ùn hà avutu antra scelta chì arrendesi à ùn parlà più a so lingua, o à limità l'usu in u cuntestu familiale. Issu u risicu, altrimente, era di ùn esse capiti o, peghju, fà a figura di l'ignorante chì ùn sa parlà talianu (mentre un tempu era l'immigratu à risicà di fà a figura di ùn sape u piemuntese...).

Dinò u fattu chì si sienu via via criate molte famiglie in cui unu de i dui sposi ùn parla pà nunda u piemuntese (pà esempiu ind'a miò familia, incù a miò mamma parla u dialettu piemuntese ma miò babbu - chì hè di Lucca - nemmancu un pocu) in effettu hà 'ssu limitatu l'usu di u dialettu criandu un impedimentu à a so assimilazione da parte di i figlioli (s'eo parlu piemuntese hè arringraziandu à i miò babboni). A televisione (i mass-media in generale) è, dulcis in fundo, u recente è abbundante flussu migratoriu da l'Est Auropa, da l'Africa è da l'Asia hànu elli certu contribuitu ad accelerà quissu fenomenu d'impoverimentu linguisticu.

Hè un fattu chì avà à Torino hè difficiule assai, anzi imprubabile, sente parlà in u dialettu piemuntese, malgradu l'esistenza di tamante assuciazioni culturali ch'elle tentanu à falli un'imprubabile respirazione artificiale. In a miò cità u piemuntese hè oghje usatu sustanzialmente da li anziani è solu quandu isti à sanu d'avè di fronte un interlocutore chì parla listessu linguaghju. I ghjovani ùn u parlanu più u dialettu (tranne eccezzioni talmente rare da esse pocu significatoghje) ancu s'hè qualchidunu u capisceghja torna. I ghjovanissimi ùn u parlanu è ùn u capisceghjanu. Tempu dui generazioni, à menu ch'ùn ghjunga qualchì miraculu chì ùn riescu micca à intravedè, à Torino u piemuntese serà scumparsu cumpletamente.

Sfarente a situazione ind'e campagne o ind'i centri minori, induve a minore immigrazione hà pruduttu un "cunfrontu di forze linguistiche" più "equilibratu"; quallà i ghjovani parlanu torna u dialettu piemuntese è li immigrati ci pruvanu à strappallu (ed issi l'imparanu dinò)... ma pà quantu?

 

Mi pare di capì ch'ella a Corsica hà esperimentatu è esperimenta oghje, inseme à meccanismi sultantu corsi, alcune fasi simili à quille ch'ellu hà vissuto u Piemonte (a cosa vale ancu pà molte antre reghjoni taliane).

Sin'à quandu i Corsi, pà quantu sottuposti à u duminiu francese, hànu elli "duminatu culturalmente" l'isula è l'hànu populata quasgi esclusivamente, hà prusperatu a lingua corsa (è, inseme, hà prusperato u talianu cum'è istrumentu di cumunicazione cù l'istituzioni corse è cù l'Italia, pà quantu pussibile).

Quandu u Statu francese s'hè ellu rialmente impostu ind'e l'isula (principiandu cù l'impedì l'usu di u talianu è pruibì ne l'insignamentu) a sorte di a lingua corsa hà cumenciatu à esse tracciata: a prima tappa hè stata quilla di truncà nettu e radiche cumuni incù a lingua taliana, u restu serìa venutu da sè stessu...

È infatti u restu hè venutu da sè. Recisu u corsu da a cuntenstura di e lingue italu-rumanze è separatu da u talianu, so spechju naturale, attornu à a lingua corsa sì hè prestu ricamatu un evanescente (anzi, inesistente) abitu à mò di lingua neorumanza discendente senza intermediari da u latinu. Dapoi, sminticatu u talianu è assunta cum'è unica lingua di cunfrontu u francese (lingua ufficiale di u statu è dunqua di l'isula dinò), eccu chì u corsu stà inesurabilmente cedendu.

Ci vole ancuà dì chi l'immigrazione di non-Corsi à lingua esclusivamente francese, da u continente è da l'ex-culunie, cù u sbilancìà pisantemente l'equilibriu etnicu, aghjevoliscunu l'arrestu di u corsu cum'è lingua di cumunicazione, relegandulu ind'e campagne o trà e mura dumestiche.

In calchì casu, dinò induve u corsu hè oghje torna parlatu, s'usanu sprissioni incridibili chì altru ùn sò chì francese incursicatu (citu u linguista Olivier Durand chì cita F.M. Perfettini è riporta quissa frasa: "Aghju cassatu a crutta cù duie transce di sgiambò". Istu vi pare corsu?).

Spassighjandu pà Bastia è Ajaccio è aghju avutu parechja difficultà à scuntrà qualchidunu chì parlasse corsu; sopr'à i muri c'eranu scritte in lingua corsa è di tantu in tantu qualchì parolla si sentiva nell'aria, ma praticamente nimu cù quale pudé parlà. Invece, ind'i paesi, à a miò richiesta di pudé fà una dumanda in talianu (quissa perchè eo parlu male u francese) e risposte eranu positive è chì mi rispondeva (pà lu più gentilissime persone anziane) lu facìa poi in corsu o in un talianu naïf è (pà me) bellu bellu à sentissi. Qualchidunu, scusandusi pà ùn pudé risponde in talianu, m'hà dettu chì "parlava solu francese o corsu": "Menu male, ellu parla dinù corsu", aghju pensatu.

Mi hè capitatu un vechjarellu, da e parti di Sartene, chì à a dumanda "Posso parlare Italiano?" s'hè alluminatu in visu è m'hà dettu "Parla, parla!"; poi m'hà spiegatu - in corsu - cù divizia di particulari a strada pà raghjunghje Filitosa (u puntu focale di tuttu u percorsu era "u cantinaru" dopu u quale c'era a deviazione...). In quissi casi aghju avutu l'impressione ch'ellu u corsu fusse vivu e vegetu. U problema hè chì trà qualchì annu 'stu paisanu ùn ci serà più. Issi ghjovani Corsi di oghje, chì dumane seranu adulti (cummercianti, avucati, medichi, insegnanti...) cum'è mi risponderannu? In francese, divintatu a so prima lingua, eo temu.

È in francese, solu in francese duverannu elli risponde l'interlocutori [esiste in corsu? vulerebbe dì: "e persone chì ci parlamu inseme"] di quissa nova classe sociale fran-corsa, pà ùn corre u risicu di apparì "antichi" (o, peggio, pà ùn risicà di ùn esse capiti). È quissu nonostante tutti li sforzi chì u mondu culturale corsu stà curaghjusamente facendu pà salvà ciò ch'omu pò.

Dite chì sò esageratu? Speramulu, daveru. Quissa hè solu 'na chjave di lettura.

 

Avà ghjungu à a cunclusione (serà l'ora, vi sentu dì!).

Aghju u timore (è spergu cù tuttu u core di sbagliammi clamorosamente) chì, se abandunatu a se stessu, 'ssu u destinu di a lingua corsa sia di ghjà tracciatu. S'ella serà a società corsa (attualmente cumposta da Corsi, "pied-noir", arabi, Francesi non-Corsi) à conduce a danza in modu *istintivu è naturale*, a lingua corsa averà sultantu dui scelte: prucede spuntaneamente versu u "francorsu" oppure scumparì.

L'alternativa hè d'accumpagnà a Lingua Corsa pà a manu, attraversu u sò insignamentu ind'e scole è ind'e università (cum'ellu avvene dighjà, pà fortuna); ma, sopratuttu, pirmettendu à i Corsi di riapprupriassi in modu "naturale" di a so lingua. Cum'è ciò si pò fà ind'u cuncretu ùn la sapria dì ("Ah bravu! Straparli finu à avà è soluzioni ùn ne teni?" Eo v'aghju dettu mai chì tenevu calchì soluzioni? Aghju solu tanti penseri in testa, soluzioni poche, la confessu), ma se si hè vultati a scrive, cantà, recità in corsu, allora qualchì speranza c'hè. Prubabilmente, a salvezza di l'idioma corsu stà in'u sò territoriu paesanu, lontanu da e grandi cità è da e piaghje turistiche, u territoriu indove i zitelli, ghjucandu, parlanu torna ella a so antica lingua. Ci vole chì quissi preziosi ghjuvelli, testimonianza d'un passatu duru à tumbà, elli diventinu i Corsi di dumane, muniti di li strumenti à a salvaguardia di a sò identità, quilla linguistica dinò.

Ma qualessu corsu elli parleraghjanu, i Corsi di dumane? Esiste una direzzione versu à quale fighjulà pà tentà, se non di ricuperà una lingua corsa "officiale" ch'ella ùn credu sia mai esistita, almenu di salvaguardà quille specificità chì ne fanu una di e lingue italu-rumanze più affascinanti è arcaiche, inseme, pà esempiu, à u sardo è à u ladino?

------
Ipotesi A - Quissa direzione esiste, è quilla chì cunduce à una nova riscuperta di u talianu, da usàssi cum'è vaccinu contru i francisismi è ricustituente pà infurziscesi.
------
Sò scunvintu chì u scontru incù a lingua taliana pudrìa esse d'aiutu à a lingua corsa. Anzi, credu chì u talianu pudrìa esse u solu veru sustenimentu di a lingua corsa. Hè pà quissu chì 'ssu messaghju lu propongu in "corsu" ("corsutalianu", a so bè, cheru scusa a li *veri* corsofoni) cù, à u fondu, a traduzione taliana (ch'ella he nata prima, pà a verità: quissa corsa hè a traduzzione vera); a versione taliana, pà via di un paragone direttu, puderìa esse d'utilità à i Corsi chì ùn strappanu u talianu (ma chì leghjendu lu capiscunu) pà vede i pari o spari trà lingua corsa è lingua taliana. À quilli Taliani chì s'affaccanu cum'è spettatori à quissu forum tuttu ciò pò esse utile cum'è sprone pà tentà un'avvicinata più cuncreta à a lingua corsa; u cunfrontassi incù issa porta à una megliore cumprensione di a stessa lingua taliana è di e so sprissioni, cum'è innumerevoli volte di ghjà dimostratu in quissu forum grazie à l'interventi di tanti amichi.

------
Ipotesi B - Quissa direzione ùn esiste micca. A lingua corsa pò fà da sola e ùn hà bisognu di antri punti à riferimentu.
------
Ricordu chì qualunque lingua (cù puchissime eccezzioni) hè in continua evoluzione, specie se esposta à l'influenze divolta duminanti di antre lingue limitrofe o coincidenti ind'u l'istessu territoriu. U corsu d'oghje ùn hè più dighjà u corsu di Pasquale Paoli, è quissu ci pò forsa dispiace, ma dinù u talianu d'oghje ùn hè più quillu di Dante e mancu più quillu di Manzoni. A noscia lingua taliana, chì in quissu forum hè suvente à spropositu sventulata cum'è unu standardu gloriosu (lo hè) è quasgi impermutabile (innò, ùn lo hè), hè sempre stata estremamente ricettiva à e novità chì ghjungonu da antre aree linguistiche (ùn è micca un misteru l'americanizazione chì permea u nosciu parlà quotidianu), da a Francia dinò (chi di voi Taliani ùn hà mai prununciatu a parolla "eclatante", unu di i "francesismi" li più chjari ma di à quale nimu face più à menu?). Dunqua, quali semu noi Taliani pà erigerci à prufessori di purismu? A lingua corsa stà cambiandu velocemente, iè, è allora? Ancu u talianu stà cambiandu cuntinuatamente, è nimu (o pochi) sò scandalizati di quissu. Li stessi dialetti taliani cambianu, specialmente là dove, cum'è aghju di ghjà dettu, sò cambiati i rapporti d'equilibriu tra dialattofoni e italofoni (Petru u Romanu puderà cunfermà chì in listessa Roma i ghjovani ùn parlanu micca più u "romanesco" - troppu "burino" [paisanottu] o semplicemente sminticatu - mentre 'ssi usanu più chì tuttu 'na "calata", 'na manera di parlà chì li caratterizza, ma chì ùn hè più u romanesco di Trilussa: la sbagliu?).

Avà cuncludu DAVERU!

À i Corsi a valutazione serena è obbiettiva di u quantu a lingua taliana tutta, muderna è antica, pò esse di qualchi utilità à i Corsi stessi è à a so lingua, d'oghje è sopratuttu di dumane. À li Taliani u compitu à ùn cede à faciuli è spessu precipitose spinte emutive è d'esse realmente propositivi è disposti a u dialogu.

Ci vole chì noi Taliani apriamu u nusciu territoriu culturale à i Corsi, cunsentendu d'esplurallu, ma ùn si deve micca tiralli nantu à forza; è neppure si deve lampà a porta di a so casa gridandu: «Vi purtamu u talianu è cusì a lingua corsa serà salva!»: quissu modu di fà serìa daveru puzzente, a puzza d'unu sgarbatu è importunu nazionalismu.

Così cum'è hànu da esse i Corsi à decide se "farci entrare in casa loro" o no, cusì hànu da esse i Corsi à decide se cunosce u talianu pò esse utile (pà "rinforzà" a so lingua) o se u corsu abbasta à eiu stessu. Ci vole chì sienu i Corsi à decide se l'evoluzione di a so lingua versu quilla francese li garba o no. Chì poi issi sienu u ghjustu o sienu u errore, quissa sarìa unestamente difficiule pà chiunque dilla cù sicurezza.

Da parte nostra ci vole, onestamente, à esse comunque pronti ad accettà à realità, dinò s'ella appare scomoda e ùn conduce là dund'ella ci garba; ma eo sò scunvintu chì i Corsi meritanu fiducia, li scritti di li amichi in quissu forum incuragiscenu.

Dunqua ci vole à dassi da fà, tutti inseme, Corsi, Taliani, Francesi... tuttu u mondu sanu, è ùn ci piantiamu micca di dialugà.

Ch'ella campi, a Lingua Corsa!

Salute à tutti.

Fabrizio Diciotti - Luglio 2004

Traductions française : en cours d'élaboration



Indice / Index
Ritorna in cima alla pagina / Retour en haut de page